Din pantalonadele Europei

Europa politicã a mai montat una din pantalonadele din care şi-a fãcut o specialitate aproape exclusivã. Premierul italian, dl Silvio Berlusconi, este un personaj pitoresc, vrâstat cu accente de mãscãrici, cu o gurã slobodã şi înfloratã, cãruia îi lipseşte câte ceva şi din ştaiful britanic şi din miambalul cu care sunt înzestraţi politicienii vechii Europe. Cu alte cuvinte, el spune ce gândeşte. Ne ţine la curent cu ce-i trece prin cap şi când gândeşte apãsat, dar şi atunci când o face mai în grabã, sau deloc, adicã pe negândite, circumstanţe mai mult sau mai puţin comune tuturor muritorilor, inclusiv politicienilor. Sã ne amintim doar de epicele gafe ale marelui om politic care a fost Ronald Reagan. Acestea fiind spuse, cred cã Berlusconi mai are mult pânã va putea fi pus în aceeaşi oalã cu Reagan.

Dar nu despre asta este vorba. Şi nici despre certitudinile privind implicarea sa în afaceri murdare, aşa cum stânga lasã sã se înţeleagã. A fost inocentat în destule procese, este implicat în altele. Dar atâta vreme cât justiţia italianã (sã nu uitãm cã celebra şi excesiva campanie Mani pulite, mâinile curate, a fost iniţiativa ei) nu l-a declarat vinovat de corupţie, orice încercare de a o face în locul ei este nulã şi neavenitã. Sã nu uitãm nici cã nu acesta a fost cazul lui Bettino Craxi, fost prim ministru socialist al Italiei şi nici cã Berlusconi a fost democratic ales de italieni şi cã tot democratic se aflã la cârma Europei pentru urmãtoarele şase luni. Ca sã nu mai vorbim de alţi nenumãraţi politicieni europeni care sunt şi ei implicaţi în procese de corupţie. Implicaţie nu înseamnã ipso facto şi vinovãţie. Putem avea rezerve asupra manierelor lui Berlusconi, asupra metodelor sau duritãţii sale ca om de afaceri, dar pînã acum în nici unul din procesele de care a avut parte nu a fost gãsit vinovat, dar despre asta, presei nu-i prea convine sã vorbeascã.

Totul a plecat de la propunerea (gafa) foarte mediatizatã şi de loc inspiratã a lui Berlusconi, care în plinã şedinţã a Parlamentului European, a propus deputatului socialist german Martin Schultz un rol de kapo (gardian de lagãr german din timpul nazismului) într-un film în curs de realizare. (Sã nu uitãm nici uşurinţa şi subtilitatea cu care doamna ministru (german) al Justiţiei l-a asemuit pe Bush cu Hitler). Au urmat enorme indignãri, declaraţii fulminante, luãri de poziţii ofuscate, şi de o parte şi de cealaltã. Toate larg amplificate de mass media, care a mers mult mai sus de nivelul gafei pe care tocmai o denunţa. Un ministru italian n-a gãsit altceva de declarat decât cã nemţii sunt aroganţi, declaraţie însoţitã şi de alte madrigaluri, la care s-au ofuscat şi Ioschka Fisher, ministru german de externe, dar şi cancelarul Schröder, care şi-a contramandat vacanţele plãnuite în Italia. (Un exemplu: cu mult simţ al mãsurii Berliner Zeitung îl face pe premierul italian «criminal coruptor şi falsificator de bilanţuri contabile, … voyou (secãturã, rãufãcãtor), care şi-a tras un imperiu industrial prin mijloace dubioase, gropar al libertãţii de gândire». Nici mai mult nici mai puţin).

Iatã luminoasa acuarelã a concordiei europene în care, ca din întâmplare, presa a uitat sã repunã gâlceava în context. Şi anume cã neferecatul premier italian n-a fãcut decât sã rãspundã atacului deosebit de virulent al socialistului Schultz, care a gãsit de cuviinţã sã-l trateze pe Berlusconi de virus. În subtext era corupţia de care s-ar face acesta vinovat, pentru cã doar un corupt poate avea un imperiu de presã de dimensiunile celui aparţinând dlui Berlusconi, acuzat cã a monopolizat informaţia în Italia. Astfel se popate bãnui cã despre Springer, Bertelsman ori alte mari imperii de presã germane sau australiene de pildã, dl Schultz nici n-a auzit. Ce a mai uitat sã aminteascã dl Schultz a fost şi faptul cã în Italia existã o puternicã RadioTeleviziune de Stat aflatã, ca în mai toate ţãrile europene, sub totalul control al stângii, inclusiv (cam fostul imparţial) BBC, care nu se sfieşte sã-l porcãiascã pe Berlusconi în toate felurile. De unde şi şubrezenia diatribei dlui Schultz, în spatele cãruia se aflã toatã stânga europeanã.

Pentru dl Schultz, ca şi pentru cei al cãror port-drapel este, diletantismul, incultura politicã şi instituţionalã, lipsa de cunoaştere a instituţiilor Europene ori alte tare, vãdite sau imaginare, ale dlui Berlusconi, sunt la mintea cocoşului. Cu alte cuvinte italienii sunt un popor de nãtãrãi. Nu ei l-au ales pe Berlusconi ? Pentru vina de a-l fi ales pe Bush nici americanii nu par mai breji, în acest caz situaţia fiin şi mai disperatã, valabilitatea mandatului lui Bush fiin şi ea pusã în cauzã.

Despre recentul trecut troţkist al dlui Jospin, despre stagiul de simpatizant terorist al lui Joschka Fischer, ori despre trecutul foarte tulbure a unor Willi Brandt ori Schilly şi el actual ministru german, ca şi de alte nenumãrate turpitudini ale unor politicieni de stânga, socialiştii europeni s-au fãcut cã plouã. Acum şi în vecii vecilor amin.

Cu rare excepţii, dl Schultz este purtãtorul de cuvânt al stângii europene. Ţâfna dsale exprima starea de spirit a acesteia de dupã duşul irakian, expresie a neputinţei europene care a dus la etalarea publicã a unui morman de rufe în cãutare de spãlãtorie. Cu ocazia rãzboiului din Irak, facţiunea dlor Jacques Chirac, Gerhard Schröder şi Louis Michel a arãtat Europei calea cea mai sigurã spre uşa de ieşire din istorie, nu numai cea europeanã. Poziţiile acestora, subliniate de alianţa cu marele democrat Putin, au scos câteva pietre şi din temeliile Alianţei atlantice ca şi din cele ale Naţiunilor Unite, care numai de aşa ceva nu mai aveau nevoie. Cine sã se mai mire cã europenii de centru şi est preferã nu odatã America Europei logodite cu Rusia?

Cum spuneam, diletanţi, inculţi politic, corupţi şi falsificatori (dovediţi sau bãnuiţi) s-au vãzut mulţi şi printre politicienii de stânga ori printre susţinãtorii lor. Rare au fost însã linşajele mediatice îndreptate împotriva lor. Bettino Craxi, Bernard Tapie şi mulţi alţii au fost menajaţi, dacã nu chiar uneori mângâiaţi pe creştet, este cazul lui Tapie, azi o vedetã a televiziunii franceze, pe atât de cabotin ca prezentator pe cât de necinstit era ca om de afaceri. Fiecare cu vedetele pe care le meritã.

Se poate deci rezonabil afirma cã Silvio Berlusconi nu este nici mai nãtâng, nici mai incult, nici mai corupt decât multe alte personalitãţi politice controversate din stânga evantaiului politic. Acestea au, toate, enormul merit de fi de buna parte a baricadei.

Premierul italian are douã cusururi redhibitorii. Primul ar fi cã dsa este de dreapta, la fel cum sunt dnii Bush, Aznar şi alţii, care dupã cum ştim, ce coincidenţã, sunt şi ei rãsfãţaţii jurnaliştilor. Circumstanţã agravantã, el este un om de dreapta, adversar hotãrât al stângii. Strigoi politici, francezi, ca Robert Hue, comunist, Olivier Besancenot sau Arlette Laguillier, troţkişti declaraţi, adepţi înfocaţi ai revoluţiei mondiale, ai unui nou regim comunism şi candidaţi la recentele alegeri prezidenţiale din Franţa, sunt priviţi cu simpatie şi onoraţi de toate mediile de informare care le oferã astfel nesperate tribune de la care îşi varsã urbi et orbi veninul şi inepţiile. Mişcãrile pe care le reprezintã sunt iniţiatoarele antimondialismului violent care stricã faţa multor oraşe ale lumii.

A doua este cã Berlusconi a susţinut pe faţã SUA şi Marea Britanie în rãzboiul împotriva lui Saddam Hussein, soldat dupã cum se ştie cu pulverizarea regimului acestuia, dar şi cu mari crãpãturi în meterezele Europei, ale NATO şi ale ONU. Ori, în Europa franco-germanã, susţinutã cu entuziasm de sstânga europeanã şi nu numai, dar şi de o parte a dreptei franceze, un personaj ca Berlusconi este pe post de os în gât. El profitã din plin de indignãrile selective ale unei prese la ordinele stângii, pe care tocmai am vãzut-o la lucru în Irak.

Sã nu uitãm nici cã Italia are mari rezerve privind câteva puncte sensibile ale noii Constituţii europene, mai ales cele privind inscrierea moştenirii creştine a Europei, moştenire pe care Franţa nu pune mare preţ.

Iatã cum o banalã gâlceavã verbalã, care trebuia nu trebuia sã devinã altceva, s-a transformat în conflict european, revelator al unor ireductibile contradicţii ca şi ale unor mentalitãţi îmbâcsite, incapabile de evoluţie. Mergând mai departe, ne putem întreba de ce toate astea au izbucnit acum, tocmai în momentul în care Italia are preşedenţia Europei. Este tocmai perioada adoptãrii Constituţiei Europene, etapã importantã în evoluţia politicã a continentului. Sã deranjeze pe cineva un eventual succes italian (al lui Berlusconi de fapt) în urmãtoarele şase luni ? Este oare vizatã dreapta europeanã proamericanã de acest scandal ? Sã fie acesta (şi) o reglare indirectã de conturi cu Statele Unite, prin susţinãtorii acestora ? Cui pot profita toate acestea ? Din întâmplare rãspunsul nu-i decât unul: stângii, unei stângi pentru care lumea a rãmas tot atât de indescifrabilã ca şi pânã acum..

Cum aceasta nu este la primul ei frison de virtuoasã indignare, ne putem aştepta la altele, tot atât de corecte din punct de vedere politic, şi fireşte tot atât de spontane şi de împãrtãşite. Nici eşecul unor astfel de maşinaţii nu este sigur. Spre paguba Europei, din pãcate.