Paul Goma sau Adrian Pãunescu ?

Radu Negrescu-Şuţu

În revista Dorul din Danemarca (mai 2003) a apãrut sub titlul «Copii Cenaclului Flacãra» un interesant interviu luat de jurnalistul Liviu Vãlenaş interpreţilor de muzicã folk Victor Socaciu, Vasile Seicaru şi Ştefan Hruşcã, în urma unui concert dat de aceştia, cu mult succes, la Nürnberg. Nu sunt un cunoscãtor al acestui gen muzical la noi, însã toatã lumea este de acord asupra talentului celor trei artişti, unanim recunoscut. Aşa cum la vremea respectivã, talentul tenismanului Ilie Nãstase era apreciat de toţi amatorii acestui sport.

Doar cã, atunci când aceste talentate persoane abordeazã un alt domeniu în care nu strãlucesc ca în domeniul lor, rezultatul este dezastruos. Eşecul politic al lui Ilie Nãstase în campania pentru comunistul Ion Iliescu este un exemplu revelator în acest sens. În convorbirile cu dl Vãlenaş pe marginea Cenaclului Flacãra, cei trei folkişti şi-au asumat un lamentabil eşec pe care l-ar fi putut evita neangajându-se în altfel de discuţii decât cele artistice, unde au deplinã competenţã.

Este bine cunoscut cã acest cenaclu a constituit un puternic mijloc de propagandã comunistã în rândurile unui tineret privat de mijloace de distracţie. Preamãrind comunismul şi cuplul dictatorial Ceauşescu, în cântece cu texte patriotarde puse pe melodii antrenante şi mobilizatoare, cenaclul constituia un mijloc subtil de îndoctrinare în masã. Având mijloace devenite cu timpul imense, la nivel naţional, cu megaconcerte ţinute pe stadioane şi putere cvasinelimitatã de acţiune, cenaclul a lansat numeroşi tineri talentaţi care şi-au continuat o carierã individualã. Bineînţeles cã totul era dozat şi nu erau cântate acolo doar cântece comuniste, care ar fi avut efectul contrar, îndepãrtându-i pe tineri. Dar tributul trebuia plãtit puterii sau misiunea trebuia îndeplinitã şi, în consecinţã, aceste cântece debile nu au lipsit din repertoriul folkiştilor.

Am ales, spre eximplificare, câteva afirmaţii surprinzãtoare ale acestor talentaţi interpreţi, care ilustreazã cã, din pãcate, sistemul a funcţionat şi dat roadele scontate la unele persoane lipsite de discernãmânt. Este mai grav atunci când este vorba de persoane publice, care ar trebui sã aibã un rol educativ datoritã impactului pe care-l au asupra auditoriului şi care, în acest caz devine nefast. Este şi cazul celor trei artişti.

Victor Socaciu
«Pentru generaţia mea de cântãreţi a fost o scenã foarte importantã. Acolo am fost crescuţi».
Toatã lumea este de acord asupra importanţei acestui cenaclu, care a permis multor talente încã necunoscute sã se afirme. Dar, în general, dupã ce au devenit adulţi şi nu mai sunt crescuţi de pãrinţi, oamenii îşi croiesc singuri drumul în viaţã, neavând nevoie sã fie decât poate ajutaţi, nicidecum crescuţi din nou de altcineva. Doar dacã, datoritã incapacitãţii de a decide singuri ce drum sã aleagã, simt încã nevoia de a fi ghidaţi şi protejaţi de o autoritate pe care ei o acceptã şi chiar şi-o doresc.

- «Tinerii care veneau sã asiste la concertele cenaclului nu veneau pentru cã li s-a impus, ci pentru cã doreau sã vinã».

În austeritate regimului trecut, în lipsã de alte spectacole, tinerii veneau acolo pentru cã erau atraşi şi nu aveau multe alte alegeri. În Bucureşti la Clubul de la Arhitecturã nu putea intra oricine, Clubul «Z» îşi închisese porţile, iar Cenaclul Flacãra a sabotat cu regularitate, ani de zile, slujba din noaptea de Înviere, organizând spectacole grandioase la Sala Polivalentã, pentru ca tinerii sã nu se ducã la bisericã.
- «Am fãcut o rezistenţã mascatã (la adresa regimului)».
A fost într-adevãr foarte mascatã, atât de mascatã, încât nimeni nu şi-a dat seama de acest lucru! Din fericire, rezistenţa nu trebuia sã fie neapãrat mascatã, ea putând fi şi fãţişã şi, în anul 1977, mişcarea opozantului Paul Goma a mobilizat întreaga ţarã, altfel decât cenaclul «rezistentului» Pãunescu.

- «Şi el, (Adrian Pãunescu) fãcea, în felul lui, o rezistenţã mascatã. Ca sã poatã exista acest cenaclu, se mai fãceau şi compromisurile cunoscute».

Dl Socaciu uitã cã pentru ca acest cenaclu sã existe, nu era nevoie ca Pãunescu sã facã compromisuri, întrucât cenaclul fusese comandidat de Elena Ceauşescu şi Pãunescu era doar unealta ascultãtoare a regimului, recompensat pentru fidelitatea sa cu organizarea şi conducerea acestui spectacol, acordându-i-se puteri nelimitate. Pentru a face rezistenţã Pãunescu ar fi trebuit sã saboteze acest cenaclu, ceea ce nu se putea întâmpla, cãci ar fi însemnat sã se autosaboteze.

Vasile Şeicaru

- «Acest cenaclu al tinretului revoluţionar era jucãria lui Pãunescu … Cenaclul Flacãra nu a fost comunist, din contrã, a fost îndreptat împotriva comunismului. Asta o poate spune unul ca mine, care a stat zi de zi, şapte ani, la Cenaclul Flacãra».

Un cenaclu anticomunist nu ar fi putut exista şi rezista şapte ani de zile în fostul regim, când totul era controlat şi cenzurat de oamenii puterii. Iar dl Pãunescu, fidel lacheu, asemeni colegului sãu într-ale poeziei de curte, C.V. Tudor, nu a avut, dupã cum s-a şi vãzut, decât de câştigat neîmpotrivindu-se comunismului.
- «Refrenul cu Ceauşescu pornea mai mult din public, nu era neapãrat indicat de Pãunescu! Niciun membru al Cenaclului Flacãra nu l-a proslãvit pe Ceauşescu, nu a proslãvit nici mãcar comunismul».
Reamintesc dlui Şeicaru cã Pãunescu obliga pe folkişti sã cânte «Partidul, Ceauşescu, România!» şi nu am auzit, oricât m-am interesat, de cazuri de disidenţã, când aceştia ar fi refuzat sã cânte, argumentând cã ei sunt artişti şi nu fac politicã. Ar fi însemnat sã-şi curme brusc cariera şi îmi închipui cã erau conştienţi de acest lucru. Iar faptul cã publicul era împânzit cu activişti care dãdeau tonul ca la defilãri, strigând lozinci, nu mi se pare o idee de neconceput.

- «Mie si pare corect cum procedeazã (astãzi) Pãunescu, pentru cã este consecvent».
A persevera în ticãloşie şi perversutate este departe de a fi un exemplu de corectitudine demn de urmat în viaţã. Iar a purta recunoştinţã veşnicã şi a adula în continuare amoral şi compromis, doar pentru cã te-a lansat odatã, înseamnã a nu avea încredere în tine ãnsuţi, întrucât succesul se datoreazã taelntului personal, care nu venea de la Pãunescu.

- «Cenaclul Flacãra a fãcut foarte bine, pentru cã a fãcut frondã tuturor manifestãrilor culturale organizate de Ceauşescu. Nu a fost niciodatã sub controlul lui Ceauşescu».
Nu a fãcut frondã, ci corp comun şi, deşi mijloacele difereau, scopul era acelaşi: distrugerea prin punerea sub ascultare şi control a tineretului prin îndoctrinare. Un cenaclu de o asemenea amploare nu se putea facedupã capul lui Pãunescu, fãrã sã fi fost controlat de stãpânii sãi, şi aceasta din 1973, pânã în 1985.
- «Eu aveam o hârtie la mânã, din partea cenaclului Flacãra, cã am voie sã port pãrul mare… Noi purtam plete, blugi, iar ceilalţi erau tunşi».
Era într-adevãr un real câştig, pentru care însã nu trebuie sã ierţi tot rãul fãcut de comunişti poporului român. Dl Şeicaru uitã însã cã în anii 1973-1985, pãrul lung nu mai era interzis şi nici blugii, cel puţin în Capitalã. Interdicţia se produsese pe la sfârşitul anilor ’60, când boxerii şi miliţienii îi fugãreau şi bãteau pe tineri pe strãzi, tunzându-le pletele şi tãindu-le cu foarfeca blugii şi pantalonii evazaţi, simboluri ale decadenţei occidentale, deşi acest lucru se întâmpla în acea perioadã şi în unele ţãri din Occidentul «decadent». Iar dl Şeicaru mai uitã şi faptul cã rezistenţa anticomunistã se putea face în acea perioadã şi altfel decât cu plete, blugi şi ghitarã. În 1977, repet, a existat mişcarea Goma şi grupurile pe care acesta le-a inspirat, cu rezistenţã anticomunistã în puşcãrie şi la Canal. Am fãcut eu însumi parte dintr-un astfel de grup, dar e drept cã noi nu aveam niciun fel de autorizaţie de la nimeni, aşa cã tot ce fãceam era cu riscul de a ne pierde libertatea, sãnãtatea sau viaţa, ceea ce nu cred sã fi fost cazul lui Pãunescu, cel cu bilet de voie de la Partid.

Ştefan Hruşcã
- «Pentru mine Cenaclul Flacãra a fost o şcoalã de formare a personalitãţii mele».
A fost mai degrabã o şcoalã a depersonalizãrii, prin impunerea unui mod de gândire unor tineri pe care partidul îi dorea docili şi lipsiţi de personalitate, atunci când la acea vârstã se manifesta mai degrabã latura rebelã faţã de regimul pe care pãrinţii nu mai aveau nici timpul, nici curajul sã-l înfrunte. Însã din fericire, nu toţi cei care au trecut prin acest cenaclu împãrtãşesc opiniile dlui Hruşcã şi recunosc cu plãcere cã am cunoscut şi alţi tineri lansaţi de Cenaclul Flacãra care şi-au pãstrat o privire criticã şi care nu au acceptat nici intoxicarea şi nici spãlarea de creier.

- «Faptul cã eu am învãţat adevãrata istorie româneascã din gura lui Adrian Pãunescu mã face sã-l absolv de toate greşelile pe care le-a fãcut şi le va mai face de aici încolo».
Adrian Pãunescu nu putea învãţa pe nimeni adevãrata istorie când în şcoli se învãţa istoria comunistã falsificatã şi el era umilul slujbaş al regimului. Dacii şi Avram Iancu nu erau interzişi în comunism. În schimb nu se vorbea despre Regii şi Reginele care au fãcut România modernã, despre Corneliu Zelea-Codreanu, despre Mareşalul Antonescu, Maniu sau Brãtianu, adicã toţi cei care au fãcut istorie anticomunistã. Horea sau Tudor Vladimirescu nu prezentau nici un pericol, pe când ceilalţi puteau da idei tinretului lipsit de repere morale.
- «Noi eram cenaclul tineretului utecist, toţi eram utecişti, fãrã excepţie!».
Mândria de a fi fost utecist este exageratã, întrucât, cu rare excepţii, toţi tinerii erau utecişti pe vremea aceea, cãci era o normã de îndeplinit şi aceasta se fãcea încã de pe bãncile şcolii. Şi-apoi, a fi fost utecişt sau pioner nu însemna neapãrat a fi avut şi rezultate bune la învãţãturã.

- «Pãunescu era prea preocupat cu scrisul şi cenaclul ca sã aibe timp de o mare prietenie (cu Nicu Ceauşescu)».
Scuza cu scrisul nu poate fi veridicã, întrucât dl Pãunescuera la ordinele familiei Ceauşescu, iar decizia prieteniei nu o lua în nici un caz el, ci odrasla Ceauşescu, dacã avea intenţia. Nu te poţi împrieteni cu stãpânul tãu, decât dacã acesta o doreşte. Este dezavantajul de a nu fi un om liber, iar Pãunescu fiind la stãpân, nu putea fi. El ar fi fost de altfel foarte onorat de prietenia odraslei, de pe urma cãreia n-ar fi putut avea decât avantaje suplimentare.

- «Pãunescu a fost un mare dascãl pentru mine. Eu am fost elevul lui…».
Intoxicarea şi spãlarea creerului au fost perfecte în acest caz şi au cauzat o lipsã de gândire îngrijorãtoare la cineva care nu mai are astãzi 18 ani, dar care încã simte nevoia de a se identifica cu cineva, de a avea un guru, un magister în persoana lui Pãunescu-Porcul cum chiar acesta se autoironiza pe ecranele televiziunii. Trebuie oare sã mai reamintesc cã dl Pãunescu nu a avut şi nu are statura moralã care sã justifice o asemenea admiraţie ?

- «La noi nu a fost niciodatã revoluţie. La noi a fost o mişcare de linii, linia a doua a venit în locul liniei întâi».
În sfârşit o surprinzãtoare strãlucire de luciditate, în contradicţie totalã cu bezna clorlalte afirmaţii de pînã acum. Dl Hruşcã nu-şi dezvoltã însã mai departe gândirea (a lui sau a lui Pãunescu), aşa cã putem doar bãnui cã pentru dânsul (ca şi pentru Pãunescu) cei de astãzi sunt «rãii», pe când cei de ieri erau «bunii» şi aceasta ar fi în total acord cu afirmaţia urmãtoare:
- «Comuniştii au fãcut şi bine în România. Au fãcut lucruri foarte bune. Nu îmi aduc acum aminte de tot ce au fãcut ei, dar au fãcut mult bine».
Dacã nu cumva este vorba de televiziune, metrou şi internet, care ar fi existat oricum, nu vãd ce bine au fãcut cei care au distrus ţara şi oamenii acestei ţãri. Din contra, putem spune, parafrazându-i pe pionerii americani care spuneau cã The only good Indian is a dead Indian! Fãrã a-I abroba şi fãrã intenţia de a instiga la omor, cã singurul comunist bun este un comunist mort!. Pentru cã doar atunci acesta înceteazã a mai face rãu în mod direct. Cãci indirect, Lenin, Troţki sau Ceauşescu fac rãu şi astãzi, prin acţiunile unor emuli nostalgici şi iresponsabili, inspiraţi de malefica lor personalitate şi pseudogândire.

- «Sã condamn, eu ca şi cântãreţ, nişte oameni ? Eu nu fac politicã!»
Era vorba de cei care au bãtut, sau au schilodit ţãranii din Maramureş, de unde dl Hruşcã este de felul dânsului de pãmânt. Neacuzându-i pe aceşti, nu oameni, ci bestii, nu ca şi cântãreţ, ci ca om, «te solidarizezi cu ei şi cu acţiunea lor», cum îmi spunea dl Goma într-un interviu. Ştefan Hruşcã, atunci când îl cânta pe Marele Cârmaci şi ale sale «binefaceri», fãcea artã sau politicã ?

Ori când cânta «cei trei L», adicã «Luminã, Luptã şi Libertate!», exact ce le lipsea românilor pe vremea aceea, oare ce altceva decât politicã fãcea dânsul? Lipsa de maturitate în gândire, datoratã intoxicãrii comuniste, face posibil refuzul de a condamna un regim criminal, ascunzându-ne dupã lozinca, tot comunistã, eu nu fac politicã!, fãrã a realiza cã astfel ne solidarizãm nu cu victimele, ci cu cãlãii.
Acestea sunt în linii mari afirmaţiile cele mai şocante ale acestor oameni, repet, publici, având un rol educativ prin calitatea lor de oameni de scenã, de artişti ale cãror texte se transmit miilor de ascultãtori şi admiratori ai muzicii lor. Este regretabil şi îngrijorãtor. Sã sperãm însã cã, ajunşi acum la o maturitate artisticã, la aproape 50 de ani, vor ajunge şi la o maturitate intelectualã ce se impune. Nu este nici o ruşine sã-ţi dau seama cã ai gândit greşit, ruşinos este doar sã perseverezi şi sã nu recunoşti cã ai fost înşelat de cei în care ai crezut cu naivitatea tinereţii de care ei şi-au bãtut joc, minţindu-te.

Faptul cã dupã mai bine de un sfert de veac, aceste persoane au rãmas în admiraţia valetului cuplului Ceauşescu, tip de arivist lipsit de coloanã vertebralã, este alegerea lor personalã. Aceastã alegere, precum şi recunoştinţa pe care i-o poartã dovedesc însã cã îndoctrinarea comunistã a reuşit nu numai prin experienţe de tipul reeducãrii de la Piteşti, dar şi în libertate, prin mijloace mult mai subtile decât tortura.

Exact în aceeaşi perioadã şi având cam aceeaşi vârstã, alţi tineri cu plete şi blugi veneau din toatã ţara la Paul Goma, care condamnase regimul criminal al cuplului dictatorial de tristã amintire. Şi îi poartã recunoştinţã şi azi pentru a-i fi ajutat sã redescopere demnitatea de Om, de a fi avut curajul sã stea în douã picioare, cu fruntea sus şi sã spunã pe faţã NU puterii smavolnice, cu toate riscurile ce-şi asumau. Or, între Paul Goma şi Adrian Pãunescu, fiecare alegea în deplinã conformitate cu propria conştiinţã. Doar cã nu alegea decât o datã.

Radu Negrescu-Şuţu